De unde vin banii pentru ONG-uri?

Principalele surse de fonduri pentru ONG-uri[1] sunt următoarele:

Pot primi bani de la:
- Instituții publice (locale – consiliu local/ județean etc., naționale – minister, Parlament etc., internaționale – UE, ONU etc.)
- Firme: ca sponsorizare, donație sau prin orientarea a max. 3 la mie din cifra de afaceri
- Indivizi: prin donații/ contribuții sau prin orientarea a 2% din impozitul pe venit.
- Alte organizații neguvernamentale, care își propun să finanțeze ONG-uri mai mici ca ele.
Pot să facă ele bani prin diverse activități “aducătoare de venit”: vânzarea de felicitari sau alte obiecte, prestarea de servicii (cursuri de pildă), organizarea unei activități economice proprii ( o brutarie, un spatiu de arhivare), închirierea unei săli din sediu etc.
Pot aduna bani din cotizațiile membrilor.
Alte câteva (dobânzi, dividende etc.)

Ne interesează de unde au bani ONG-urile pentru că din acest lucru îți imaginezi dacă îi dictează cineva ce să facă și dacă este dependentă de cineva. Așadar, ne vom concentra doar pe prima situație, cea în care iau bani de la cineva.

Despre instituțiile publice

Instituțiile publice, când dau bani, o fac de obicei transparent. Au o listă de priorități /domenii pentru care dau bani – zone în care spun că este ceva de făcut: să salvăm natura, să promovăm sportul/ cultura/ democrația, să ajutăm oameni în situații grele etc. Ele organizează apoi un concurs la care organizațiile participă cu proiecte (fiecare spune ce idee are pentru tema respectivă), un juriu de experți (de obicei lista lor nu e publică, pentru a nu se face presiuni asupra lor) evaluează și dă punctaje, iar cele mai bine cotate proiecte primesc finanțare.

Toată procedura este stabilită printr-un regulament care este făcut public (care explică ce vrea instituția finanțatoare, care sunt termenele, cum arată fișa cu care te înscrii etc.). În limbaj ONGistic, acestea sunt “liniile de finanțare”.

Așadar, cel care dă banii spune ce problemă vrea să fie rezolvată, făr a spune însă cum (poate doar să dea direcții oreintative, dar nu detaliază soluția). Iar ONG-urile vin cu soluțiile lor. Este un fel de concurs de idei. În acest caz fiecare organizație alege dacă participa la acest concurs și aceasta înseamnă că finanțatorul nu a dictat organizației ce să facă. Dar el creează o oportunitate (dă banii) pentru subiectul care i se pare lui important. Acesta este tipul de finanțare cunoscut sub numele de “proiect”. Când finanțatorul are o soluție și cere să o pună cineva în aplicare, vorbim de achiziție publică, de subcontractare – adică de altceva.

Dacă a câștigat la concursul de proiecte, organizația încheie un „contract de finanțare” . El antrenează obligația organizației de a face tot ce a spus în candidatură (în cererea de finanțare), îndeplinind indicatorii asumați (activitățile, numărul de beneficiari etc.). Iar la sfârșit întocmește un raport narativ (în care povestește ce a făcut) și unul financiar (în care prezintă fiecare chitanță de lucru cumpărat).

Aceasta este transparență și responsabilitate în folosirea banului public. Dar și birocrație: uneori poate să dureze un an până afli dacă ești finanțat/ primești banii, caz în care contextul sau nevoile inițiare se poate să se fi schimbat. Ca să nu mai zic de faptul că nu poți interveni imediat, la cerere/ în caz de urgență!

Câteva exemple: la nivel european, Comisia Europeană dă bani pentru dezvoltarea justiției, pentru cultură, sprijinirea țărilor mai sărace etc.. Instituții internaționale dau și ele bani pentru domeniile lor – de pildă fi GlobalFund care luptă împotriva tuberculozei, malariei și HIV.

Același model este folosit și de instituții naționale românești – Camera Deputaților a dat bani în perioada 2007-2009 pentru proiecte care contribuiau la o mai bună desfășurare a activității parlamentare, Minsterul Tineretului organizează anual Concursul Național de Proiecte de Tineret etc.

Și la nivel local instituțiile publice au posibilitatea să facă același lucru[2]: în Cluj, Primăria și Consiliul Local au dat dau bani pentru acțiuni cultural educative și sportive (vezi ilustrativ o listă de cereri), în Baia Mare pentru sport, tineret și cultură etc.

În aceeași categorie intra renumitele fonduri structurale – tot bani publici, tot proceduri transparente. Diferența este însă că vorbim de sume uneori mult mai mari și de o birocrație și un management din partea autorităților defectuos care a dus la “falimentarea” unor organizații – citiți mai multe aici.

O categorie aparte de relație cu instituțiile publice este subcontractarea serviciilor sociale. O situație reglementată prin legislație specifică[3], prin care un ONG organizează un serviciu social (cantină pentru săraci, centru de zi pentru persoane cu dizabilități, terapie etc.), care trebuie să îndeplinească standarde clare de calitate și pe care îl asigură pentru un număr fix de persoane, fiind plătit de stat. Este, practic, externalizarea unui serviciu de către stat către un ONG (deși și firmele pot concura pe această piață dar, întrucât nu este de fapt foarte profiabilă, aici găsești mai mult ONG-uri pentru care este importantă cauza, nu profitul).

Un alt mecanism, care este mai problematic și apare mai frecent la nivel local, este că în afară de forma de concurs de proiecte (anunțat public, transparent etc.) sau subcontractării de servicii sociale, unele instituții (mă refer la cele românești, nu internaționale) mai dau bani și selectiv, către unele organizații. Fără să fi fost un anunț public. Și atunci apare suspiciunea (mai ales între ONG-uri): de ce a primit bani într-un regim favorizant? Răspunsul depinde de la caz la caz, uneori nu este prea kosher.

Dar dacă aveți vreodată o suspiciune, puteți formula o cerere în baza legii 544/2001 către instituția publică (românească) respectivă și să cereți detalii cu privire la : cine a primit bani, ce sumă, care au fost obiectivele/ activitățile/rezultatele obținute – vor fi obligați să vă răspundă pentru că este informație publică.

Așadar, aceasta este zona în care lucrurile ori sunt, ori pot deveni, la cerere, foarte publice.

Despre firme:

Firmele pot face sponsorizări în bani sau în natură. La schimb pot să ceară vizibilitate (să apară pe toate materialele deși au dat doar 10 baxuri de suc) sau, dimpotrivă, să menționeze explicit să nu se cunoască în vreun fel contribuția lor.

Unele companii își fac programe re responsabilitate socială corporatistă (CSR), prin care finanțează, printr-un sistem similar cu cel descris mai sus (concurs de proiecte) diverse domenii care lor li se par importante – adesea protecția categoriilor de oameni aflați în situații dificile, a mediului, proiecte de educație, inovație sau orice altceva. De aici inițiative ca Țara Lui Andrei, Fondul Mega Image, Urbaniada de la ING etc. Detalii despre CSR puteți găsi aici sau aici.

Altele orientează o parte din impozitul lor pe profit către un ONG (prevederea 3 la mie), pe sistemul “iei de la stat și dai unei cauze”.

Aceste transferuri de fonduri nu sunt transparente din oficiu. Ele apar doar dacă compania o cere sau dacă organizația vrea să fie transparentă și face ea publică informația (pe site, într-un raport anual sau altundeva). Până la urmă, este o înțelegere între două persoane juridice de drept privat (adică din categoria “fac ce vreau cu banii mei”).

Despre indivizi:

ONG-urile pot primi donații de la persoane fizice (indivizi). Și acesta ar fi un lucru bun dacă s-ar întâmpla mai des! Pentru că aceștia sunt banii flexibili, pe care îi poți folosi când și unde ai nevoie. De obicei, pentru a încuraja continuarea donațiilor, organizațiile explică transparent la ce au folosit banii în fața donatorilor (așadar, nu întotdeauna în fața publicului larg). În lipsa explicațiilor clare și a prezentării rezultatelor, încrederea donatorilor poate scădea, donațiile lor la fel și organizația poate avea și probleme de imagine și mai puține resurse.

Practica acestui tip de donații la noi e rară[4], dar în dezvoltare. Mi-aș dori să văd românii bogați finanțând major diverse cauze care lor li se par relevante (sunt 2-3 exemple, vezi mai jos). Și oameni cu venituri medii sprijinind puțin, dar constant, cauzele care li se par lor importante. Este un fel de a te implica și de a încuraja inițiativele care ți se par importante. Adică poți seta tu agenda!

O altă variantă pentru indivizi este să iei de la stat și să dai la ONG-uri – aceasta este opțiunea lui 2%, prin care orientezi 2% din impozitul tău pe venit către un ONG. Vezi explicații pe site-ul CeRe și formular necompletat pe site ANAF.

Despre ONG-uri care finanțează alte ONG-uri

În acest caz, avem de-a face cu mai multe situații.

Una dintre ele este cea în care un ONG este subcontractat de către un alt finanțator (de obicei o instituție publică) pentru a gestiona concursul de proiecte despre care vorbeam mai devreme. Pentru că este un proces administrativ complicat care presupune să cunoști un pic mediul asociativ, ca să poți să alegi proiecte și organizații bune. Este cazul, de pildă, al Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile care gestionează în prezent fonduri pentru ONG-uri ale guvernelor din Norvegia/ Lichtenstain/ Islanda și ale celui din Elveția.

Un alt caz este cel în care cineva bogat (din categoria “indivizi” de mai sus) decide că pentru el este important un subiect și vrea să îl susțină. De obicei, face lucrul acesta în mod transparent: face o fundație pe care o înzestrează cu un fond consistent de bani (eventual își mai convinge niște prieteni să contribuie și ei). Fundația spune ce obiective are și în ce condiții dă bani. Adesea, ONG-urile se duc și propun idei, iar acestea sunt evaluate și, eventual susținute. Acești bani se dau tot pe baza unui contract.

Aici intră, de pildă, Soros. Care este un om care a dat și dă bani pentru consolidarea democrației printr-o rețea de de fundații care susțin dezvoltarea instituțiilor juridice, lupta împotriva discriminării, libertatea presei etc. Tot aici intră Brgitte Bardot și fundația ei dedicată protecției animalelor. Tot aici intră și Fundația Principesa Margareta a României sau fundația familiei Rațiu. Toate aceste cazuri oferă informații publice (cui și pentru ce au dat bani, în cazul în care nu au făcut ele însele proiectele) pentru că așa au agreat cele două părți ale contractului. Dar dacă ar fi ales altminteri (adic[ s[ nu fie public), n-ar fi fost ilegal, nu s-ar fi știut și nimeni nu ar fi vorbit despre despre Soros sau Brigitte Bardot…..

Acum întrebarea: asta înseamnă că Soros dictează ce fac aceste organizații? Eu zic că nu. Este alegerea lor dacă apelează la Soros sau nu. Este vorba despre despre crearea de oportunități care fac să se întâlnească entități de drept privat. Desigur, a apela la un finanțator înseamnă că ai ceva în comun cu el (vreți același lucru, aveți undeva o suprapunere de valori – parțială sau nu). Dar cine se folosește de cine? El de tine pentru că devii unealta prin care își atinge obiectivele? Sau tu de el că îi iei banii pentru a face ce vrei tu? Aș zice că fiecare îl folosește pe celălalt. Și că atâta timp cât aceste lucruri sunt transparente, nu este nici o problemă.

Până la urmă, societatea civilă de la noi s-a dezvoltat în primii ani de după 1989 cu bani americani și europeni. Iar dacă vom vrea ca dezvoltarea ei să fie dictată de români, este cazul să începem să scoatem bani din buzunarul propriu – ca indivizi, companii și prin instituțiile publice. Altminteri, lista de domenii pentru care sunt disponibili bani și pentru care se vor face proiecte va fi dictată din străinătate, mai mult sau mai puțin suprapunându-se cu ce considerăm noi că este important.

[1] Înființarea ONG-urilor și sursele de venit sunt reglementate prin legea 246/2005 care a aprobat OG 26/2000.

[2] Legea 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general, cunoscută și ca Legea Granturilor, spune că orice instituție publică poate organiza un concurs transparent prin care să ofere bani ONG-urilor pentru obiective clare.

[3] Cum ar fi legea 292/2011 a asistenței sociale și și mai vechea lege 34/1998

[4] Un studiu din 2009 al ARC România: http://www.arcromania.ro/content/documente/resurse_membri/Tendintele%20implicarii%20sociale%202008%20.pdf